Alex. Ștefănescu: „Toți avem nevoie de literatură, dar nu știm că avem nevoie”

119

Într-un interviu acordat în decembrie revistei Tribuna Învățământului scriitorul Alex. Ștefănescu povestește despre cărți, literatură, personalitățile lumii literare pe care le-a întâlnit și face o analiză detaliată a preocupării tinerilor de azi pentru citit.

Despre întâlniri revelatorii… Ce figuri proeminente ale culturii românești ați întâlnit – dintre clasicii interbelici, dintre marii noștri autori postbelici?

I-am cunoscut pe toți scriitorii cu care am fost contemporan. Am să-i evoc, de data aceasta, doar pe doi dintre ei și anume pe singurii atinși de genialitate.

În 1972, în calitatea mea de redactor la revista Tomis din Constanța, m-am dus la București, cu scopul de a obține o colaborare de la Constantin Noica. L-am vizitat pe filozof în locuința lui dintr-un bloc cenușiu (confundabil cu multe alte blocuri) din cartierul Berceni. Constantin Noica era în halat și papuci și avea în cap o bască ponosită. Soția lui, cu părul încărunțit și nevopsit, gârbovită, dar iluminată de amabilitate și bunăcuviință, a intrat repede în bucătărie și s-a întors cu un ceai. Până la vârsta aceea (25 de ani) nu băusem ceai decât când fusesem bolnav. Licoarea adusă de soția lui Noica nu avea nimic comun cu statul în pat, cu termometrul și aspirinele. Era un lichid magic, te făcea să te gândești la versurile lui Emil Brumaru: „Ceaiuri scăzute până la esența/ Trandafirie-a lucrului în sine“.

Constantin Noica m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am răspuns, fără emfază, că fac critică literară.

„Dar cunoașteți greaca veche și latina?“, m-a interogat el în continuare. „Aproape deloc. Știu ceva latină…“, i-am explicat eu. „Trebuie neapărat să vă întrerupeți activitatea de critic literar și să o reluați abia după ce veți învăța bine aceste limbi clasice“. „Așa am să fac, i-am răspuns eu, convins de contrariul“. Știam – dinainte de a veni la București – că Noica pretinde intelectualilor umaniști să cunoască greaca veche și latina și că în principiu avea dreptate, dar știam și că n-aș fi găsit timp în biografia mea pentru o astfel de îndeletnicire.

…Se întâmpla în 1971, aveam 24 de ani, eram redactor (tot) la revista Tomis din Constanța, mă pricepeam la literatură, dar în relațiile cu oamenii eram neformat. Iar șefii de-acolo m-au trimis la București, în delegație, ca să aduc zece poezii de la Nichita Stănescu. El nu avea adresă, nu avea casă și locuia la câte-o iubită. Când schimba iubita, schimba și adresa. Uneia i-a scris o poezie pe-un perete, cu creionul dermatograf, și res­pectiva n-a mai zugrăvit niciodată peretele… Am aflat că avea să ajungă la restaurantul Athénée Palace, care se numește acum Hilton, pentru că sărbătorea primirea unui premiu literar. Când primea câte-un premiu, toții banii-i risipea cu prietenii. L-am așteptat la intrarea în restaurant, unde mai erau, printre alții, Gheorghe Tomozei și Fănuș Neagu, i-am spus cine sunt, iar el, foarte prietenos de altfel, a fost doar puțin ironic când i-am zis că vreau zece poeme și el a spus exact zece?. Am intrat în restaurant, am început să sărbătorim, iar eu eram tot mai îngrijorat că nu spunea nimic despre poezii și nici nu avea vreo servietă de unde să scoată poeziile. A înțeles starea mea, că avea o intuiție extraordinară, și mi-a zis: ești îngrijorat cu poeziile, că te ceartă șefii tăi. Bine, scoate carnetul și ți le dictez. A improvizat zece poezii sclipitoare, extraordinar de frumoase. Și zice: acum, îți dictez al 11-lea poem, pe o foaie separată. Am rupt o foaie, am băgat carnetul în servietă și mi-a dictat poemul, mai frumos decât celelalte. Zice: îți place?Eu: da! El: hai să-i dăm foc, să rămână numai al nostru. Un poem care a existat vreo 30 de secunde, numai pentru a sărbători acel moment și acea prietenie care apăruse instantaneu. Nu eram eu prietenul lui, dar între Nichita Stănescu și orice om apărea o vrajă a prieteniei cum nu am mai întâlnit la nimeni. Era ca un prinț rus… De altfel, mama lui, Tatiana Cereaciukin, era dintr-o familie de aristocrați ruși. Familia ei fugise din Moscova în timpului revoluției bolșevice din 1917. Se refugiase, pentru că toți aristocrații ruși erau omorâți de comuniști. Mama lui s-a căsătorit cu un ploieștean deștept și frumos, Nicolae Stănescu, proprietarul unui atelier de croitorie. Combinație rară… Când a fost invitat odată la Moscova, Nichita Stănescu, în prezența oficialităților comuniste, a făcut o glumă care i-a cam speriat. Zice: știți că eu exist datorită revoluției bolșevice? Ei au aplaudat ca și cum era o laudă. Și unul a întrebat: dar cum anume? Și el: păi, datorită revoluției, bunicii mei, cu mama, au fugit din Rusia și așa au ajuns la Ploiești.

Dar elevii de azi, tinerii în general, ei mai citesc? Care sunt riscurile înstrăinării de carte? Ce argumente ar trebui folosite pentru ca ei să fie atrași în universul fascinant al cărții și lecturii?

Unor elevi cărora le-am vorbit despre literatură le-am spus că dacă ieșim pe stradă și ne uităm la necunoscuții care trec pe lângă noi, eu pot să le spun care dintre ei citește și care nu. Elevii mi-au cerut să fac demonstrația asta cu ei, nu cu trecătorii de pe stradă. Am fost de acord. Drept urmare au venit unul după altul pe la mine și cu gest de răsfăț, caraghios-simpatic, fiecare dintre ei mi-a arătat mutrișoara lui, ca și cum s-ar fi pus la dispoziția unui tomograf. Eu, cu un aer de expert, o examinam încruntat și dă­deam verdictul. De cele mai multe ori spuneam „nu citești“ bazându-mă pe adevărul statistic că elevii nu prea citesc. Iar cel diagnosticat astfel se arăta uimit: „De unde știți?“, iar apoi își exprima îngrijorarea. „Se cunoaște?!“.

Da, se cam cunoaște. Dar dacă ar fi vorba doar de înfățișare încă ar fi bine. Din nefericire, în absența literaturii (și a picturii, muzicii, teatrului, dansului etc., dar eu mă refer numai la literatură), ne urâțim și sufletește. Și avem în general un stil de viață urât, simplist, repetitiv. Nu ne gândim decât la achiziționarea de bunuri materiale. Ne uităm fascinați în vitrinele cu obiectele pe care le dorim până la ob­sesie, dar nu ridicăm niciodată privirea spre cer. Sau o ridicăm doar ca să aflăm dacă va ploua, fără să trăim emoția prezenței noastre în universul infinit, printre miliarde de miliarde de stele.

Foarte vizibilă este această decădere la tineri. La bătrâni este oarecum de aș­teptat să apară semne ale degenerării (și, în mod paradoxal, la ei diminuarea vitalității creează o impresie plăcută, deși de multe ori falsă, de spiritualizare). Dar la tineri este dureros să constați degradarea.

Mă uit adeseori, cu atenție, la tinerii de pe stradă, din magazine, din metrou, ascult indiscret conversațiile dintre ei. Și mă întristează foarte mult. Pentru că sunt originali și refuză ostentativ uniformizarea? Ce bine ar fi dacă ar fi așa! În realitate ei practică, dimpotrivă, mimetismul. Poartă, aproape toți, blugi rupți, maieuri cu inscripții pe piept, la care băieții adaugă cercei în urechi, tatuaje, părul legat în cozi sau tuns în formă de creastă de cocoș, iar fetele – bluze scurte, fuste scurte. Aceste aparente acte de teribilism fac parte dintr-o industrie a originalității și reprezintă o falsă originalitate. Alții au gândit în locul lor mijloacele prin care ei ar putea să se remarce și, drept urmare, în loc să se remarce, seamănă unul cu altul ca niște produse de serie. Folosesc în discuții maximum trei sute de cuvinte românești și o sută de termeni și expresii din engleza americană, astfel încât, ca să se poată înțelege, mai recurg și la interjecții, la gesturi și la grimase.

Particip aproape în fiecare an, ca președinte de onoare, la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română și sunt fericit când țin un mic discurs în fața a cinci sute de elevi de elită, iubitori și cu­­noscători de literatură, și a profesorilor lor. Acești tineri nu seamănă deloc între ei. Sunt inteligenți, au umor și o cultură literară bine însușită, dar fiecare în felul lui. Reacționează civilizat, însă în mod diferit la ceea ce le spun. Unii mă aplaudă, alții mă contrazic, alții nu pierd ocazia să-mi explice ce cred ei despre literatură.

Și sunt… nonconformiști, cu adevărat nonconformiști. Într-un an le-am explicat pe larg, și am dat și exemple (la cererea lor) ce înseamnă limba de lemn. M-am jucat cu focul. Când a luat cuvântul, în continuare, prefectul județului care găzduia olimpiada, tinerii din sală au în­ceput să arate cu degetul spre el și să scandeze. „Lim-ba-de-lemn! Lim-ba-de-lemn!“. Nu mi-a fost ușor. Apoi, când vor­beau cu mine, în pauze, parodiau ei înșiși limba de lemn, cu o inventivitate ieșită din comun și râdeau din toată inima.

Mă bucur de fiecare dată să constat că există în România și tineri care citesc. Parcă provin dintr-o Românie a viitorului, pe care o visez eu.

Cultura nu reprezintă o colecție de cunoștințe de care să facem paradă atunci când vrem să intimidăm lumea cu presupusa noastră superioritate intelectuală. Prin cultură ne formăm ca oameni, ne dez-animalizăm. Ce se întâmplă cu un pământ pe care nu-l cultivă nimeni? Se sălbăticește. Într-un mod similar, un om pe care nu-l cultivă nimeni se sălbăticește.

Interviul integral poate fi citit pe site-ul tribunainvatamantului.ro