Cartea și Busola

28

În liceu obișnuiam să recomandăm cărțile care ne plăcuseră în mod deosebit cu formula „asta-i cartea care mi-a salvat mie viața“. Cei care nu citiserăm cartea salvatoare o cumpăram sau o împrumutam, o citeam, ne simțeam salvați și o recomandam la rândul nostru mai departe, cu aceeași formulă hiperbolic-patetică: „Bă, asta-i cartea care mi-a salvat mie viața…“. Pentru că la acea vârstă (și în acea epocă), nu știu de ce, dar tare simțeam nevoia ca viețile noastre să fie „salvate“. Iar cărțile ofereau o salvare, fie ea și vremelnică, sau măcar o comutare a sentinței care, în acele vremuri, părea să vină la pachet cu statutul de elev adolescent.

Atunci, cred, am dezvoltat reflexul supraviețuirii prin lectură, reflex care m-a ajutat să trec cu bine până și de stagiul militar. Mi-au salvat viața, intrând în scenă într-o ordine pe care nu o mai țin minte, Akutagawa, cu Rashomon, Bulgakov, cu Maestrul și Margareta, Vian, cu Spuma zilelor, Lewis Carroll cu Alisele sale, Tolkien, cu Hobbitul, Márquez, cu Un veac de singurătate, Borges, cu Moartea și busola, Canetti, cu Orbirea, Stanislaw Lem, cu Ciberiada, Hoffmann, cu povestirile sale, Dostoievski, Cehov, Gogol, Thomas Mann, Brecht, Rabelais, Iris Murdoch, Florin Mugur, Dimov, Brautigan, Curtius, „tinerii furioși“ ai dramaturgiei britanice, și o mulțime de alți buni samariteni ai literelor, care m-au cules de pe jos, mi-au oblojit rănile și m-au cazat în hanul unei cărți până la următoarea criză existențială, rezolvată la rându-i de o nouă carte, apărută și ea ca prin minune.


Citiți mai mult pe tribunainvatamantului.ro